Tin minte cum construiam noi copiii pereti de gheata intre noi si ne razboiam, aruncam cu bulgari de zapada inspre cetatea ‘inamicului’, ne fugaream printre copaci si dadeam o cursa cu sania fiecare iarna, iar ca sa ne tinem in forma mancam felii de paine de tara cat un brati intreg unse cu untura de porc, furam cu greu cate o prajiturica de la bunica ca sa ne stangem setea dupa cate un viciu dulce… Stateam la bunica mea fiecare vacanta care prindeam cand eram copii, parintii cu lucrul lor vesnic si noi copii, relaxare din viata grea din gradinita. Drept e ca la bunici aveam totul, fara randuri pentru paine si monotonia de bloc, padurea era a noastra, a mea si a fratiorului mai mic.
Intr-o iarna ca asta mi s-a intamplat sa am cea de a prima aminitire de frica drept urmare a unei stiri la un post de radio din ungaria: Romania e in razboi. Stirea zicea despre un oras si ca acolo e revolutie, se impusca, mor oameni. N-am mai putut adormii si am plans mai mult decat vreodata as vrea sa imi amintesc. Am plans din frica de a pierde parintii. Ei erau la Oras. Intrebam pe toti, unde ce si dece, nimeni nu-mi raspundea, frica era peste tot. Nu ne-am intors acasa la bloc numai cu intarziere de cateva zile, si nu trebuie sa spun ca cea mai mare bucurie de atunci imi era ziua cand la indepartare a aparut tata si mama cu cate o sacosa plin cu… cadouri. A ajuns si Mos craciun :)
Era acum 17 ani si am uitat tot ce a fost dupa si inainte. Nici urma de nostalgie. Si ma mir ca unii nu au reusit sa uite.